Dârjiu se află la 21 km sud-vest de Odorheiu-Secuiesc, în valea fluviului Mare (sau Lok), între dealuri înalte.
Localitatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1334 ca Ders. Conform tradiției, vechiul sat se afla în podgoria Pénzes, care cel mai probabil a dispărut în timpul invaziei mongole. Satul avea și o capelă. Conform tradiției orale, populația de azi s-a mutat la Daróc prin schimb de populație, biserica a fost inițial construită de sașii care s-au mutat în Daróc.
Satul este cuibul vechi al familiei Petky, conacul lor aflându-se în locul casei de cultură de astăzi. În 1910 avea 1.390 de locuitori maghiari, în 1992 dintre cei 844 de locuitori, 836 erau maghiari și 8 români. Până la Tratatul de Pace de la Trianon, a aparținut județului Odorhei.
Biserica fortificată este singurul monument maghiar din România, care este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Biserica fortificată este formată din trei unități: turn, gard și biserică. Pe lângă arhitectura monumentală printre caracteristicile unice ale castelului este inclus patrimoniul unic al lumii, memoriu legat de scrierea runică și picturi murale din secolul al XV-lea, inclusiv reprezentarea legendelor regelui Sfântul Ladislau.
În comparație cu zidul fortăreței, se poate presupune din poziția oblică a turnului că templul a fost odinioară înconjurat de un pod curbat. Înălțimea turnului de astăzi este de 38 de metri. Înălțimea sa inițială a fost ridicată cu 10 metri în anul 1866.
În interiorul zidului castelului exista un coridor circular cu ajutorul căruia se putea proteja cetatea împotriva atacurilor. Scările au fost demolate în anul 1788, deoarece biserica și-a pierdut apărarea. Au fost construite grajduri, în care locuitorii satului puteau să-și pună obiectele (diferite unelte) și să păstreze un stoc de cereale în colibele și sulițele amenajate. Bastioanele erau potrivite pentru depozitarea slăninii și a cărnii afumate.
Tradiția de peste 200 de ani este încă păstrată de populația satului, ca patrimoniu viu. Ca o tradiție vie, obiceiul construit în jurul acesteia reprezintă o atracție unică.
O altă trăsătură specifică ar fi fântâna de apărare din colțul sud-vestic al zidului bisericii, de care se leagă și tradiția religioasă a așezării. Timp de secole a fost prescris faptul că numai apa din acest izvor se poate folosi la botez, fiind curată, potabilă.
Biserica a fost construită în diferite perioade: partea sanctuarului (unde se află orga) în anii 1200, partea bisericii în anii 1400, zidul castelului și bastioanele au fost construite în anii 1500. Suprafața de protecție din partea de sus a bisericii, împreună cu canonierele a fost construită în 1605.
Băncile de lemn din biserică au fost făcute în 1790 și distribuite familiilor proporțional cu salariul lor, cu condiția ca fiecare membru al familiei să stea doar în banca familiei sale.
Amvonul bisericii este decorat cu o coroană pictată, cu sculpturi artistice și decorațiuni realizate în 1759. Au fost realizate de Bartha Mihály și soția sa, Dénes Judit. Inscripția: “Strigați tare, ca trâmbița”.
Până în 1871, clopotul de amiază a fost auzit numai din ziua Sfântului Gheorghe până la ziua Sfântului Mihail. Din 1871 clopotul a sunat de trei ori pe zi: dimineața, la amiază, seara. În afară de clopotul zilnic, există un clopot special pentru ceremonii și în caz de vijelie. Clopotul mare din turn a fost realizat la comanda lui János Petky în Dârjiu în 1607.
Pe lângă clopotul turnat de Janos Petky, conform evidențelor, în 1674 parohia a turnat un clopot mic care a fost confiscat pe timpul primului război mondial în scopuri militare. Clopotul mic de astăzi a fost turnat de parohie în 1923, din taxe publice.
În timpul lucrărilor de reparații efectuate în 1929, la deschiderea ferestrei exterioare, care se afla lângă intrare, a fost descoperită o cărămidă cu inscripție. Datarea acestuia este încă incertă. Referințele din literatura de specialitate datează pentru perioada 1274-1431 și evidențiază faptul că, inscripția reprezintă cel mai vechi memoriu din Europa Centrală, prin tehnica sa arsă în cărămizi. Nu numai crearea sa, ci și citirea ei este controversată. Cea mai acceptată dintre versiunile de traducere este: tatăl-preot Miklós Derzsi.
Galeria orgii a fost construită în 1800. Atunci a fost făcută și prima orgă care în 1837, a fost înlocuită de cea existentă și azi. Tipurile de metal ale organului au fost scoase la sfârșitul primului război mondial și au fost folosite în scopuri militare. Orga a fost refăcută complet numai în anul 1946, după al doilea război mondial.
Bolta sanctuarului este decorată cu pietre sculptate. Mergând în dreapta amvonului, deasupra scaunului preotului, există două pietre de închidere care prezintă o față batjocoritoare. După fețele batjocoritoare pe prima piatră de închidere se poate vedea stema secuimii, pe a doua este reprezentat pe o stemă un plug, a treia fiind stema familiei Petky.
În dreapta intrării, prima imagine prezintă convertirea apostolului Pavel. Evenimentul care a avut loc pe drumul din Damasc, următoarele câteva zile și botezul este concentrat într-o singură imagine a creatorului. În chipul bărbosului este foarte probabil să vedem autoportretul maestrului. Subtitlul latin al drapelului soldatului însoțitor arată că pictura în perete a fost făcută în anul 1419.
A doua imagine ilustrează întreaga figură a Sfântului Arhanghel Mihail. El ține în mâini un cântar, cu diavoli în bolul superior și o femeie care se roagă, în cel inferior.
A treia imagine din partea de sud este doar un fragment care prezintă trei figuri, ei poartă pe cap mitră de episcop, ținând în mână bastion de episcop. În descrieri din istoria artei putem citi despre ei ca fiind sfinți episcopi, dar îi putem întâlni ca și înfățișându-i pe cei trei regi înțelepți care fac pelerinajul către micul Isus.
Sub galeria construită în 1720 există fragmentul imaginii unei femei martir, prezentată sub forma unei femei cu mâinile legate și cu spatele sângerând și fiind împinsă afară dintr-un turn.
Peretele nordic al bisericii este dominat în întregime de legenda Sfântului Ladislau. Datorită explorării efectuate în 2008, secvența murală a fost completată cu o descriere a evadării. Episcopul binecuvântează Regele și armata sa care pornesc de la Castelul Oradea să-i întâmpine pe cumani. Aceasta este urmată de bătălie, apoi urmată de urmărirea cumanilor, lupta propriu-zisă, decapitarea, și în cele din urmă scena recreerii. Pietrele bolții gotice sunt încorporate pe alocuri în covorul peretelui, dar în general nu împiedică experiența estetică.
Pe ultima reprezentare a părții de nord a zidului este un sfânt într-o rochie gri. Prin simbolurile sale citite cu ajutorul scrierii pictoriale îl putem recunoaște pe pustnicul Sfântul Anton, care are în față două femei în rochie roșie, purtând glorie pe cap. O ilustrație similară a pustnicului Sfântul Anton apare pe aripile bisericii parohiale romano-catolice din Szepesszombat, realizată în anul 1503, cu titlul Tentația Sfântului Anton.
