Betöltés

Cetatea Mikó din Miercurea-Ciuc (Azi Muzeul Secuiesc al Ciucului)

Cetatea Mikó din Miercurea-Ciuc (Azi: Muzeul Secuiesc al Ciucului)

Cetatea Mikó din Miercurea Ciuc se află în partea sud-vestică a orașului, lângă Jigodin. Teritoriul a fost  rupt din fostul sat Mártonfalva, de către constructorul său, Hídvégi Mikó Ferenc (1585-1635), care a avut o carieră strălucită, fiind adeptul loial al principelui Bethlen Gábor. În 1613 principele l-a numit căpitanul celor trei scaune: Ciuc, Gheorgheni, Casin; din 1622 a devenit membru al consiliului principelui și trezorierul Transilvaniei. Construcțiile în Miercurea Ciuc le-a început după ce a devenit căpitanul celor trei scaune, însă construirea cetății a început în anul 1623.

Cunoscută în conștiința publică ca cetatea Mikó, – fiind menționat în sursele contemporane ca Mikóújvár – ansamblul nu a avut funcție primară de protecție, ci de locuință.

Castelul aproape dreptunghiular cu patru bastioane a fost finalizat în 1631. Constructorul nu a petrecut mult timp în cetate, deoarece obligațiile sale din țară l-au legat de Alba Iulia și de casa lui de acolo. Tot aici a și murit, în anul 1635. Averea s-a împărțit între văduva lui, Pókai Anna și văduva fiului lui, care a murit cu un an mai târziu după tatăl său, astfel în 1636 cetatea a ajuns în proprietatea doamnei Mikó Józsefné Macskási Ilona. Văduva s-a măritat cu Damokos Tamás, care a devenit proprietarul cetății Mikó. La sfârșitul anilor 1650 cetatea a devenit proprietatea domnului Petki István, care probabil a obținut-o pentru salvarea lui Tamás Damokos din robia tătară. În 1658 domnul Lázár István, ginerele lui Petki István a locuit în cetate. În toamna anului 1661  armata turco-tătară a invadat Transilvania și a distrus așezarea și cetatea, pedepsind căpitanul pentru opoziția sa față de turci.

Cetatea Mikó a fost în ruine timp de zeci de ani, numai după ce Transilvania a intrat sub jurisdicția habsburgică suntem informați din nou despre construcție. Contele Stephan Steinville, comandantul armatei imperiale transilvănene, a reconstruit castelul, extinzându-l cu noi fortificații și a transformându-l într-o bază militară care urmărea să asigure strâmtoarea Ghimeș și să oprească orice invazie tătară. Majoritatea lucrărilor a avut loc între 1714 și 1716. Astfel, a fost creat terasamentul cetății, cu un aspect pătrat, cu bastioane în cele patru colțuri. În jurul castelului s-a creat o săpată uscată al cărei perete exterior a fost parțial acoperit cu piatră. În plus a fost dezvoltat și un așa-zis drum acoperit, protejat de o palisadă. Construirea zidului pereților exteriori și a palisadei a durat până în anii treizeci. Cea mai valoroasă sursă pentru această perioadă este planul și descrierea castelului de către Johann Conrad von Weiss în 1735. În acest fel am aflat despre turnul de rezervă-arsenal de lângă bastionul din sud-vest. Aripile castelului au fost proiectate pentru cazarmă.

În 1750 s-a realizat un studiu detaliat al castelului, condus de inginerul imperial Von Rebain, în care a marcat scopul contemporan al parterului și camerelor de la etaj ale castelului, cele două bastioane de vest ale castelului nu au fost finalizate la acel moment.

Rolul castelului a fost sporit prin organizarea gărzii de frontieră a secuilor. Din 1762, comandantul viitoarei gărzi de frontieră s-a stabilit aici. Cei care au refuzat să meargă să facă parte din garda de frontieră a secuilor, au fost forțați să se supună în temnița castelului.

În vara anului 1773 Împăratul Iosif al  II-lea a vizitat Cetatea Mikó. În jurnalul său, el raportează un mic castel cu patru bastioane mici și un șanț. El menționează castelul mai mare, care este, de asemenea, înconjurat de patru bastioane și șanțuri, care încă nu era construit complet la acel moment. Castelul funcționa ca și baracă în secolul al XIX-lea. În 1837, am aflat din memoriile lui Mihály Szentiváni că în castel au locuit primii ofițeri din infanteria secuilor, de asemenea a funcționat și un institut militar (școala normală pentru băieți).

În timpul războiului de independență, între anii 1848-1849, cetatea a primit un rol important. În ianuarie 1849, Sándor Gál (1817-1866), numit de colonelul Bem, a venit la Castelul Mikó în fruntea unui detașament mic. El a izgonit comandantul regimentului și ofițerii imperiali și în jurul datei de 22 ianuarie  a preluat conducerea gărzii istorice de grăniceri. Bem, a repartizat forța armată a Ținutului Secuiesc colonelului Sándor Gál, iar Cetatea Mikó a devenit astfel centrul luptei pentru libertate în Ținutul Secuiesc. În aprilie, în cetate au fost construite două cuptoare de tun, dar turnarea tunurilor de la Ciuc a eșuat în cele din urmă din cauza intervenției trupelor țariste. Pe 5 iulie divizia secuiască a suferit o înfrângere gravă de la ruși, în urma căreia a fost ocupată Cetatea Mikó, în luna august. După războiul de independență, autoritățile austriece s-au stabilit în cetate, conducând astfel acțiuni de răzbunare.

Din 1887 până în 1961, formația a funcționat din nou ca o baracă. Ulterior, a găzduit diferite instituții și, în cele din urmă în 1970 s-a mutat aici muzeul Ciucului. La începutul anilor ’70 monumentul a fost restaurat sub conducerea lui Ioan Paul.

Castelul construit de Ferenc Mikó a supraviețuit până în prezent, însă apărarea exterioară formată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind în mare parte construită din pământ și lemn, a fost distrusă. Singura excepție fiind turnul exterior al porții, care stătea la capătul podului care trecea prin șanțul exterior al cetății.

Castelul are o schemă pătrată (70×75 m), aripile sale înconjoară o curte interioară aproximativ pătrată.

Aripile clădirii sunt completate cu turnuri în formă de bastioane la colțuri sale, lângă fațada exterioară din vest se alătură, cu o schemă octogonală și un singur etaj, fostul depozit de praf de pușcă. Formarea cu bastioane pe colț și cu curte interioară a cetății Mikó a urmat planul renascentist al castelelor, popular în timpul domniei lui Bethlen Gábor, a cărui istorie este, fără îndoială, înrădăcinată în arhitectura castelelor italiene.

Răspândirea sa în Transilvania cel mai probabil se datorează lui Giacomo Resti, este legat de activitățile arhitectului din Verona.  Cornișele fațadei exterioare a castelului – în afară de aripa din sud – au fost realizate din sculpturi de lemn. Pe bastioanele înclinate ale pereților frontali se află câte două ferestre, ultimul etaj având rolul de protecție, care în prezent este invocat de canoniere.

Intrarea principală a castelului se află în axa centrală a părții de est. Atât deasupra turnului exterior al porții, cât și la intrarea semicirculară, cu cadre de piatră rustică, se află câte o tablă inscripționată, care ne aduce aminte de construcțiile din perioada domniei împăratului romano-german Karol al  IV-lea (1711–1740). Aripile de est, nord, vest și bastioane sunt de două etaje. În ancheta din 1970, aripa sudică se arată ca având un singur nivel, care în cele din urmă a fost ridicat cu încă două etaje. Nu avem informații despre aspectul interior al castelului din secolul al XVII-lea, în sursele contemporane, se menționează doar bastionul de aur și sala de mese.

În 1730 în bastionul sud-vestic a fost construită o capelă, din fostul ornament al acesteia au rămas numai ornamentele în stuc a plafonului modest de stil baroc. În fațada sud-vestică se deschid ferestre gotice, care au fost puse acolo în secolul XIX. Clădirea păstrează o mare varietate de tipuri de boltă în forma sa actuală: cele mai vechi au fost de obicei bolțuri dong, dong-chingă sau bolțuri dong cu sertare, iar mai târziu acestea au fost în general bolțuri cehi. Această diversitate, precum și rezultatele cercetărilor arheologice sugerează că construcțiile din secolul al XVIII-lea au restructurat în mare parte alocarea internă a clădirii, construită de Ferenc Mikó în secolul al XVII-lea.

Castelul a fost înconjurat pe vremuri de un șanț uscat, care pe urmă a fost umplut, totuși, secțiunea sudică a șanțului exterior care înconjoară castelul poate fi identificată încă și astăzi.

Cetatea Mikó este unul dintre cele mai bine conservate monumente renascentiste din zona aceasta. Cu câțiva ani în urmă, s-a început cercetarea arheologică și cercetarea pereților, care au fost precedate de lucrările de restaurare.

Aceste lucrări de restaurare au început în 2010, datorită eforturilor depuse de UDMR. Ca rezultat al sprijinului lui Hunor Kelemen, ministrul culturii, Castelul Mikó și-a recâștigat vechea lumină și splendoare.